Vreau să vorbesc cu părinții mei…

de
„Vreau să vorbesc cu părinții mei, dar înainte să îmi spun părerea, ei spun că orice altă opinie față de a lor este greșită și îmi este frică să le mai vorbesc ce cred.”
Acesta este biletul anonim al unui adolescent
„Mi-e frică să le mai spun ce cred” – când copilul tace de teamă, nu din lipsă de idei
Ca psiholog, aud des această propoziție rostită timid sau notată pe un colț de hârtie:
„Vreau să vorbesc cu părinții mei, dar mi-e frică. Orice părere diferită e considerată greșită.”
Aceasta nu este doar o frustrare a adolescenței. Este un semnal de alarmă. Un copil care nu se mai simte liber să se exprime devine un adolescent interiorizat, un tânăr confuz, un adult cu voce stinsă. Iar asta nu pentru că părintele nu a iubit, ci pentru că, uneori, iubirea a fost exprimată cu autoritate, teamă, așteptări sau corectitudine absolută – în loc de ascultare și deschidere spre celălalt.
De ce se întâmplă asta?
1. Părinții vor binele copilului, dar uneori opiniile impuse nu funcționează.
Dorința sinceră de a ghida copilul devine, fără intenție, în astfel de situații o formă de respingere a individualității lui fără drept la replică. E ca și cum i-aș spune: Tu nu contezi.
2. Copilul simte că greșeala nu e tolerată
Dacă orice părere diferită este „corectată”, copilul nu învață să argumenteze, ci să tacă.
3. Frica de reacții exagerate
Critica dură, ironia, schimbările de ton sau privirile tăioase îl fac să anticipeze că „e mai bine să nu zic nimic”.
Adesea am auzit de la adolescenți: după față mamei/tatălui știu ce trebuie să spun ca să nu fie probleme.
4. Lipsa unui spațiu sigur de comunicare
Dialogul autentic are nevoie de timp, răbdare și absența unei „note” la final. Când copilul simte că va fi evaluat, nu se mai deschide.
Care sunt consecințele?
  • Un copil care nu se simte ascultat nu va veni să spună ce-l doar
  • Va învăța să se conformeze sau să se revolte, nu să coopereze.
  • Va ascunde, va minți sau va evita, în loc să ceară ajutor.
  • Va dezvolta anxietate, teamă de greșeală, perfecționism toxic sau lipsă de încredere în sine.
Ce pot face părinții – soluții clare și empatice
1. Ascultă mai mult decât corectezi
Nu e important să ai dreptate întotdeauna. E important ca vocea copilului tău să nu se piardă în propria casă.
2. Spune: „Îți înțeleg punctul de vedere, chiar dacă e diferit de al meu.”
Asta nu înseamnă că renunți la limite sau valori – înseamnă că îi permiți copilului să devină un om întreg.
3. Pune întrebări care încurajează reflecția, nu interogarea:
„Cum ai ajuns la concluzia asta?” e mai constructiv decât „Cum poți gândi așa?”
4. Acceptă greșelile ca parte din procesul de creștere
Un copil nu învață din frică, ci din libertatea de a explora și de a fi sprijinit, nu doborât, când greșește.
5. Reflectează la propriile mesaje din copilărie
Poate și tu, ca părinte, ai fost „corectat mereu” și ai simțit că părerile tale nu contau. Acum ai șansa să vindeci, nu să repeți.
Pentru copii și adolescenți – curajul de a vorbi contează!

Părintele nu trebuie să fie perfect – doar disponibil și curios

Nu e niciodată prea târziu să reconstruiești puntea dintre tine și copilul tău. Ascultarea este primul pas. Adevărata autoritate se bazează pe relație, nu pe control. Iar relația se naște din respect reciproc și încredere.

Este firesc să îți dorești să îți ajuți copilul. Ca părinte, ai experiență de viață, vezi riscuri pe care copilul nu le vede și vrei să îl protejezi. Este natural să oferi sfaturi, păreri și direcții – face parte din rolul tău. Însă modul în care o faci contează enorm. Nu pentru că trebuie să dai multe explicații, ci pentru că tonul face muzica, iar prezența ta, calmă și deschisă să şi asculte, transmite copilului că este în siguranță să vorbească, chiar dacă nu e de acord pe loc.

Un copil nu are nevoie să i se impună adevărul, ci să înțeleagă valoarea lui. Și va face asta mai ușor atunci când simte că e ascultat, respectat și că are voie să gândească cu mintea lui, în ritmul lui. Nu e vorba despre a renunța la autoritate, ci despre a o pune în slujba unei relații care hrănește, nu înfricoșează.

Cum te apropii de copilul tău – cu blândețe, curaj și răbdare

Pubertatea este una dintre cele mai fragile și tulburi etape din viața copilului tău. Este o perioadă în care trupul se transformă, emoțiile o iau razna, identitatea se caută, iar vocea părinților pare să fie tot mai estompată în zgomotul lumii. Într-o eră dominată de rețele sociale, influenceri și mesaje contradictorii, copilul tău are nevoie de tine mai mult ca oricând. Dar nu în orice fel.

Iată câteva sfaturi care pot face o diferență :

1. Fii acolo – fără să invadezi

Prezența ta calmă, constantă și necondiționată este fundamentul siguranței lui emoționale. Nu trebuie să cunoşti tot ce face, dar trebuie să știe că poate veni oricând la tine. Nu-l sufoca cu întrebări, dar arată-i că ești interesat(ă) sincer.

„Sunt aici, oricând ai nevoie. Chiar și când nu știi cum să spui ce simți.”

2. Ascultă fără să judeci

Mulți copii se retrag pentru că se tem de reacții: mustrări, ironii, comparații.
Când îți spune ceva, nu-l corecta imediat. Ascultă. Reflectează. Răspunde cu empatie, chiar dacă nu ești de acord.

„Îți mulțumesc că ai avut curajul să îmi spui asta. Mă bucur că pot să te aud.”

3. Coboară-te la nivelul lui, dar rămâi adultul

Apropierea nu înseamnă să fii „cel mai bun prieten”, ci să fii adultul cald și ferm de care are nevoie şi căruia poate să îi împartăsească confidenţele. Explică-i lumea, dar și greșelile, fără să-l dobori.

„Poate nu vei fi mereu de acord cu mine. Dar te voi iubi mereu și voi fi alături de tine.”

4. Fii atent la ce NU spune

Uneori, tăcerea, schimbările bruște de comportament, izolarea sau iritabilitatea sunt semne ale unei suferințe interioare.
Nu îl presa să vorbească, dar creează contexte care să îl determine să facă pasul spre comunicare – o plimbare, o activitate împreună, o întrebare sinceră spusă cu calm.

5. Oferă repere clare, nu frică

Copiii au nevoie de limite, dar nu de rigiditate. Au nevoie de reguli, dar nu de impunere brutală. Explică „de ce-urile” și nu transforma regulile în ziduri, ci în puncţi de sprijin.

6. Arată-i că are valoare pentru cine este, nu doar pentru ce face

Într-o lume care cere performanță, validare online și imagine perfectă, copilul tău are nevoie să știe că este suficient așa cum este.
Apreciază-i efortul, curajul, empatia, nu doar notele sau reușitele.

7. Protejează-l fără să-l controlezi

Vorbește deschis despre pericolele de pe internet, despre presiunea socială, despre intimitate, bullying și sănătatea emoțională. Nu cu morală, ci cu sinceritate.
Creează spațiu pentru întrebări incomode. Fii sursa lui de adevăr, înainte să caute altundeva.

Pubertatea este o perioadă în care copilul pare să se îndepărteze – dar de fapt, îți testează dragostea.
Fiecare ceartă, fiecare ușă trântită, fiecare „nu vreau să vorbesc” e o întrebare nerostită:

„Mă iubești și așa, când nu sunt perfect?”

Dacă răspunsul tău rămâne „Da”, spus cu calm, răbdare și prezență, vei construi o relație care va dura o viață.

Daca vreti să fiti la curent cu articolele mele, vă puteți abona la site: https://adelaioanatarziu.ro/vreau-sa-vorbesc-cu-parintii-mei/

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.